Cristina Stamate: «În lumea mea, sunt o regină»

Mai citeste

• Aurel Tămaş: «Pentru mine, scena este ca un altar»

Mereu în vervă, Cristina Stamate pare inepuizabilă. De unde atâta energie, poftă de viaţă şi bună dispoziţie ne va spune în continuare chiar ea.

Aţi devenit actriţă urmându-vă instinctul sau aşa a fost să fie?

Într-un fel, mi s-a „impus”. Mi se spunea tot timpul că sunt talentată şi că ar trebui să fiu artistă. Şi uite, încetul cu încetul am ajuns actriţă. Mama m-a dat la balet de când eram foarte mică. Am fost la spectacole, dansam, recitam şi toată lumea „cădea pe spate”, cum se zice. Oi fi gustat atunci din poţiunea aceea minunată care se cheamă succes. Deci n-a fost că mi s-a năzărit mie...

Aţi spus că meseria de actor e foarte grea. De ce?

Nu cred că există meserie uşoară. Dacă ai vorbi cu un măturător, ţi-ar spune că-i greu să stai cocoşat, să înduri ploaie, frig sau caniculă. Un doctor ar zice că n-are linişte, pentru că de el depinde viaţa pacienţilor. Actoria, ca toate meseriile care necesită har, este specială. Iar harul îl ai sau nu-l ai. Dar, pe lângă talent, trebuie să te dăruiască Dumnezeu şi cu „pipotă”, să poţi să malaxezi pietre de moară, injurii, invidie, nedreptate.

Este greu să-i faceţi pe oameni să râdă?

E mult mai greu să-i faci să râdă şi în general ăsta nu-i apanajul femeilor. Actorii de comedie cei mai mari sunt bărbaţi. Poate fiindcă femeile au un pic de simţ artistic superior. Ele se autocontrolează tot timpul şi ar vrea să placă mereu. Şi-atunci parcă nu-ţi vine să scoţi limba, să te strâmbi, adică să faci tot ce ar crea umor.

Sunteţi o persoană mereu veselă. Care-i secretul?

Nu sunt întotdeauna binedispusă. Se spune că cei mai trişti oameni sunt cei care fac umor. Am şi eu căderile mele, dar cred în autosugestie şi încerc să mă ridic singură. Mă tem doar de ridicol. În universul meu, eu sunt regina şi îmi conduc curtea, averea, împărăţia după regulile mele.

Anul trecut aţi lansat cartea „Femeia Hopa-Mitică. Poveşti din lumea care mă-nconjoară”. Cum aţi explica titlul ei?

Hopa-Mitică era o jucărie despre care se spunea: „cade-n cap şi se ridică, nu se sparge, nu se strică”. Acesta e dezideratul meu şi cred că ar trebui să ne dorim cu toţii asta. Am fi mai fericiţi... Dacă rămâi încremenit într-o întâmplare nefastă, nu mai ai şansa altor lucruri izbutite în viaţă. Important este să reuşeşti să treci peste eşec.

Aveţi o trupă de copii actori. Cum este să lucraţi cu ei?

Fascinant. Am 30 de copii de toate vârstele. Eu fac mai mult decât lecţii de teatru cu ei,
fiindcă nu vreau să-i scot actori şi nici părinţii lor nu vor. Îi construiesc mai mult pentru viaţă decât pentru teatru.

Care credeţi că este cel mai mare defect al dvs.?

Un fel de naivitate, de a crede că oamenii sunt buni şi cinstiţi. Constat mereu că nu-i aşa, dar nu-mi pot împiedica dorinţa de a spera că „măcar ăsta o fi altfel”.

Nu aveţi copii. Aşa a fost să fie?

A fost un tribut pe care l-am plătit meseriei. Era un turneu, un rol, voiam să le prind pe toate. După divorţ, a intervenit moralitatea: un copil fără tată? Dar am mândria că mi-am determinat prietenele să aibă copii, explicându-le să nu greşească la fel ca mine.

1353 afisari