„Mă bucur că nu am fost crescută să îmi reprim plânsul. Au fost alte lucruri pe care am fost învăţată că nu e frumos să le fac, dar să plâng, slavă Domnului, nu m-am abţinut niciodată. E drept că aveam şi motive, mai ales că mama pleca destul de des şi îmi era foarte dor de ea.

Spun că mă bucur pentru că într-o societate că a noastră cei mai mulţi au fost crescuţi să nu îşi dea voie să îşi exprime emoţiile, să nu îşi dea voie să plângă. Fie că era considerat ruşinos sau nedemn, plânsul era de neacceptat.

Poate că nici eu, de-a lungul timpului, nu am lăsat pe toată lumea să îmi vadă lacrimile curgând pe obraji, dar în ultimii ani nu am mai avut această problema şi am plâns ori de câte ori am simţit că trebuie să o fac, fie că eram acasă, în restaurant, pe stradă, în mall sau mai ştiu eu unde, spre disperarea celor cu care eram, care se gândeau că ei erau motivul stării mele. Poate uneori chiar erau.”, a scris Andreea Raicu pe blogul său.

„Nu îmi plac despărţirile. Ştiu, nimănui nu îi plac, dar pentru mine sunt ceva ce aş vrea să evit cu price preţ, mai ales din cauza plecărilor foarte dese ale mamei mele în copilărie. În timp, am învăţat cum să le fac faţă mai bine, având în vedere că în trecut mi-era greu să mă despart chiar şi de un creion.

V-am zis că mă impresionez uşor, aşa că plâng mult şi de bucurie. Iar pe mine mă bucură multe lucruri: oceanul, oamenii, apusul, luna, stelele, oraşele… uneori îmi dau nişte stări incredibile, care mă emoţionează până la lacrimi. Mi-aduc aminte că în urmă cu mulţi ani eram într-un taxi la Roma şi am început să plâng de frumuseţea acestui oraş. Eram atât de fericită încât lacrimile îmi curgeau fără să îmi dau seama.”, a mai explicat ea.