O relaţie fără cusur

În clipa în care l-am cunoscut, am ştiut că el este cel pe care îl aşteptam dintotdeauna - şi am fost de nedespărţit. Lucram la aceeaşi firmă, ne-am întâlnit pe culoar. Când m-a privit, m-a trecut ceva ca un şoc electric. El a găsit un pretext ca să intre în vorbă cu mine, m-a invitat la o cafea... şi am rămas împreună. Comunicam dincolo de cuvinte şi ne potriveam perfect. Mă simţeam atât de norocoasă!

Viaţa în doi

Lucram amândoi, eram solicitaţi zilnic, dar mereu ne găseam timp să fim împreună. Ne gândeam serios să ne mărim familia cu un bebeluş. Serile, mergeam la evenimentele organizate de firmă sau la diverse petreceri. Ringul era al nostru şi discuţiile cu prietenii se lungeau până târziu. Străluceam împreună! Iar el se mândrea cu mine, la braţul lui.

Când se strecoară îndoiala

Trăiam zilele una după alta, fără să bănuiesc că e nevoie doar o clipă ca să mi se dea viaţa peste cap. El a început să întârzie acasă şi să meargă la diverse chermeze oficiale singur. Mi s-a părut straniu şi l-am întrebat ce se întâmplă. Mi-a spus că patronii voiau să-l aibe aproape, pentru că trebuiau să perfecteze un proiect foarte important şi foarte... secret. Am încercat să aflu mai multe, dar mă loveam de un zid de tăcere.

Lovitura vine de unde nu te aştepţi

Într-o zi, stăteam cu telefonul în mână şi mă uitam pe pozele de la ultimul eveniment al firmei. Deodată, am îngheţat. Era o poză cu colegii lui, iar în spatele lor l-am remarcat pe el, alături de o femeie, privind-o. M-a luat cu ameţeală. Da, poate că era pur şi simplu o poză nevinovată – dar eu am ştiut. Privirea. Acea privire a lui, mai presus de cuvinte. Cine era femeia de lângă el? Cum a putut să o privească aşa cum m-a privit pe mine, la început? O avalanşă de întrebări s-a prăvălit peste mine, fără milă.

O trădare recunoscută şi regretată

Când i-am spus, s-a schimbat la faţă. Îi tremurau mâinile. O cunoscuse de puţin timp. Mi-a mărturisit, speriat, că avea nevoie de o schimbare şi că femeia respectivă nu era ceva important pentru el. Era o simplă aventură, o supapă pentru viaţa profesională stresantă. O aventură, o supapă? Şi cu mine cum rămâne? l-am întrebat. Nu am primit răspuns.

Tăcerea, mai grea decât toate

După reproşuri şi regrete, s-a instalat tăcerea. Mai grea decât toate. Dintr-o dată, el m-a cuprins în braţe şi m-a implorat să îl iert. Cred că atunci a realizat că mă pierde. Mi-a jurat că nu se va mai întâmpla niciodată şi că mă iubeşte prea mult ca să mă piardă. Nişte replici demne de o telenovelă, replici care mi-au provocat greaţă. Era o întreagă furtună în sufletul lui, ştiam acest lucru. Am vrut să-l consolez, dar am realizat că eu sunt cea care are nevoie de ajutor.

Singură, printre ruine

Simt că tot ceea ce am construit împreună s-a dărâmat într-o clipă. Nu, o clipă este mult. Simt că nu mai pot avea încredere în el, deşi o parte din mine îmi spune că ar trebui să încerc să îl iert. Iubirea nu dispare atunci când se dărâmă totul, dar se poate transforma destul de rapid în silă, în dezgust. E doar un pas de la iubire la dezgust. Un pas pe care îl faci desculţ, printre ruine.

Am rămas cu un gust amar

Acum el este foarte drăgăstos şi atent. Se vede că luptă să peticească ce a distrus. Doar că sufletul nu prea mai poate fi peticit. Iar în sufletul meu sunt doar întrebări şi resentimente. Ruine. Nimic din ceea ce a făcut sau ar fi putut face nu cântăreşte mai mult ca modul în care a privit-o în acel moment. Dacă poate privi pe altcineva aşa, ce loc mai am eu în viaţa lui? În orice caz, nu locul meritat. Eu aveam TOTUL. Şi nu mă pot mulţumi cu mai puţin. Simt un gust amar care nu mă lasă să văd clar... O să mai pot merge la braţul lui, zâmbind? Sau va trebui, când îl voi vedea, să traversez de cealaltă parte a străzii?

Loredana S., Bucureşti