Puţini sunt cei care nu ştiu cât de bogate spiritual sunt locurile pe care se înalţă Mănăstirea Bistriţa de la Costeşti,Vâlcea. Ele adăpostesc de mai bine de 500 de ani moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.

În anul 1497,marele ban Barbu Craiovescu le-a adus de la Constantinopol şi le-a dăruit bisericii. Bătuse Stambulul în lung şi-n lat să le găsească şi în final le-a dat de urmă la un negustor musulman. De atunci,minunile Sfântului se înfăptuiesc mai ales pentru cei ce i se închină cu evlavie.

Ani de uitare

Înconjurată de ziduri înalte,Mănăstirea Bistriţa pare o cetate fortificată. Cu greu îţi vine să crezi că după instaurarea „puterii populare” şi până în 1980,chiliile ei au fost temniţă politică şi cămin pentru copiii cu deficienţe psihice.

Închisă şi abandonată,biserica a rămas cufundată în tăcere,păstrând în taină moaştele Sfântului. După 1989,obştea monahală şi-a recăpătat strălucirea. Acum,mii de pelerini vin să se închine celui mai venerat sfânt din Oltenia şi să-i ceară ocrotirea.

Istorie şi minuni...

Amabile şi atente cu cei care le trec pragul,maicile îţi povestesc lucruri de neuitat. Nu le place să vorbească despre minuni,ci doar le pomenesc în treacăt,considerând că lucrarea Sfântului se arată doar celor care o merită.

Dar puţină istorie e bine să fie amintită. În trecut,Sfântul era scos din mănăstire la vreme de secetă sau de mare restrişte,cum a fost molima de ciumă din 1765,în Bucureşti. Mii de oameni erau atunci seceraţi zilnic de boală.

De aceea,domnitorul Ştefan Racoviţă a hotărât să aducă aici moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.

Racla i-a fost aşezată în Catedrala Mitropoliei şi purtată zilnic pe străzi pentru alungarea molimei. În câteva zile,ciuma era învinsă.

Poveşti din sate vâlcene

Oricât de mulţi turişti sau pelerini s-ar afla în biserica mănăstirii,zgomotele se sting ca prin minune. Oamenii trec prin faţa sfintei racle cu gândurile şi rugăciunile lor. Abia afară,în curte,femeile se mai dau în vorbă.

Cineva povesteşte despre o bătrână care s-a lecuit în copilărie. Bunica ei a visat că trebuie să meargă cu copilul la moaşte,să se roage. Când au plecat spre casă,micuţei îi era foame.

A fost primul semn al vindecării. Acum,copila de altădată vine în fiecare an să mulţumească. În anii '50,un alt copil a fost vindecat de epilepsie în Postul Mare. Fusese adus de mama lui,o femeie din comuna

Vaideeni. A stat cu el câteva zile la mănăstire şi copilaşul s-a vindecat. Locuitorii satelor din apropierea mănăstirii povestesc cu dărnicie şi alte minuni.

Mulţi s-au tămăduit de boli grele de piele,ungându-se cu ulei din candela de deasupra moaştelor,alţii,cei mai mulţi,s-au vindecat de boli psihice.

Bucuria sufletului

Puţini sunt cei care ştiu câte poveşti se află sub fiecare lespede a Mănăstirii Bistriţa,dar asta contează mai puţin. Aici,importantă este credinţa. Dacă o ai,moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul te ajută să te vindeci. În suflet,mai ales,dar şi trupeşte.

Drumul până aici îţi dă o bucurie mai puternică decât orice medicament. Şi asta este cea mai vindecătoare dintre minuni.

Mai citeşte despre:

Biserica ascetică de la Bistriţa

Mănăstirea Bistriţa şi întoarcerea fiilor risipitori