Cum de ai renunţat la o carieră în domeniul dreptului, deşi ai făcut această facultate grea, la modul cel mai serios, la stat, şi ai absolvit cu notă mare?

(oftează) Nu ştiu cum de-am renunţat, pentru că într-adevăr am muncit foarte mult ca să ajung la Facultatea de Drept de la universitatea Bucureşti, unde am făcut şi masterul, după care am absolvit SNSPA şi apoi, tot acolo,  un master în comunicare şi relaţii publice. Am făcut şi Institutul Diplomatic Român – relaţii internaţionale şi aş fi vrut să mai continuu, dar m-a furat scena.  Pasiunea omului, cred eu, bate orice ştiinţă, care sigur că-ţi place, pe care ţi-o asumi şi ţi-o alegi, dar pasiunea reprezintă ceva din tine, din fiinţa ta. Muzica, în cazul meu. Deşi am fost o elevă şi o studentă foarte bună şi foarte silitoare şi serioasă când era vorba de carte, pur şi simplu m-a furat scena, Teatrul de Revistă. Am intrat în lumea music-hall-ului, am descoperit acolo adevărata mea vocaţie, după care am iajuns apoi în televiziune şi nu am putut să mă mai întorc.

Cum se împacă rigoarea necesară unui jurist cu artistul din tine?


Au foarte multe lucruri în comun, chiar personalitatea mea artistică are rigoarea unui jurist. În general sunt un om serios, ordonat, care-şi respectă cuvântul dat, foarte atent la detalii şi care nu lasă nimic la voia sorţii. Asta poate fi şi bine, poate fi şi rău. Cred că am o personalitate duală, în sensul bun al cuvântului. Sunt extrem de consecventă şi extrem de serioasă când este vorba despre munca mea, dar am şi boemia unui artist, dorinţa de a-mi găsi bucuria,  împlinirea sufletească prin muzică, prin aplauzele publicului. Pe scenă explodez, acolo chiar mă eliberez de toată energia negativă sau de toată oboseala pe care am acumulat-o, acolo simt cu adevărat că trăiesc şi că sunt fericită.


Ţi-ai dorit de la bun început o casă plină de copii sau doar după ce ai pierdut  primele sarcini?
Nici una, nici alta. S-a întâmplat, pur şi simplu! Sigur nu mi-aş fi dorit doar unul. În momentul în care a venit şi Vladimir, al doilea copil din casă, am înţeles că povestea e atât de frumoasă şi că te împlinesc atât de mult copiii şi că-ţi oferă o alternativă la viaţa profesională,  echilibrata şi de plină de satisfacţii, încât al treilea, care a venit puţin neplanificat , peste aşteptări, nu ne-a mai dat peste cap, suntem gata să-l primim în viaţa noastră, în inima noastră. Nu mi-am dorit o casă plină de copii, nu credeam că am răbdarea sau abilităţile necesare de a fi o mamă bună şi  o mamă full-time, dedicată copiilor, dar iată că viaţa te învaţă lucruri pe care nici tu nu le ştiai despre tine.  Mai ales când este vorba despre copiii tăi, ei cu adevărat sunt lecţii de descoperire a fiecăruia dintre noi, nu credeam că pot avea atâta iubire, atâta răbdare, atâta grijă şi că pot să le fac pe toate, fără a simţi greul, pentru  că tot ceea ce fac, fac cu dragoste pentru copiii mei.
Muzică sau televiziune, care este domeniul preferat?
Sunt satisfacţii diferite, deşi se completează, fiindcă vorbim de show-bizz. Muzica vine din suflet, televiziunea vine din minte, din raţiune, din plăcerea de a vorbi mult, or eu am fost un bun orator, încă din timpul şcolii, când am participat la tot felul de conferinţe, de concursuri la nivel judeţean. Am participat la olimpiada naţională de română şi am luat premii, deşi eram elevă la liceul de informatică. Am fost un fel de suflet de umanist şi de artist, rătăcit printre informaticieni, dar şi asta mi-a plăcut, fiindcă am învăţat de la ei rigoarea şi logica în viaţă. Revenind la întrebare, muzica vine din suflet, iar televiziunea  mă provoacă să vorbesc liber, să transmit emoţie sau să transmit idei. De aceea, televiziunea, şi mai ales televiziunea în direct, zilnică, nu e pentru toată lumea. Muzica e partea mai puţin vizibilă, multă lume nu ştie că eu cânt, dar este partea care mă reprezintă cu adevărat. Aşa că aş spune că muzica e domeniul preferat, televiziunea vine şi pleacă, dar muzica rămâne.



Care este reţeta succesului tău?
Nu am o reţetă a succesului, lucrurile vin văzând şi făcând. Nu-mi propun de azi pe mâine să rezolv anumite lucruri, dar îmi plac e să mă adaptez, să găsesc soluţii, să nu mă las, îmi place să muncesc şi-mi plac provocările . Viaţa m-a pus în situaţia de a trebui s-o iau pe drumul mai greu,  pentru că mi s-a părut o reţetă mai durabilă şi rezultatele mai frumoase. Eu am multă ambiţie, deşi de multe ori pic în nostalgii şi în momente de tristeţe, am o anume putere, nu pot să las lucrurile aşa, trebuie să acţionez, să reuşesc în ceea ce mi-am propus. Mai bine să-mi pară rău că am făcut totul şi nu mi-a ieşit, decât să regret că nu am încercat.  Reţeta nu există, e vorba despre cum te adaptezi şi cum nu-ţi pierzi hotărârea pe drum, pentru că drumul nu e deloc uşor.
În condiţiile în care ai fost traumatizată de pierderea unor sarcini, cum de ai avut curajul să te duci la Eurovision, în ultimul trimestru de sarcină?
Pierderea sarcinii s-a petrecut în primele 5-6 săptămâni, atunci când nici măcar nu este foarte bine prinsă sarcina, cum se spune. Am avut aceste două experienţe, de  una nici măcar n-am ştiut, am aflat abia după ce am pierdut-o că a fost vorba despre o sarcină. Nici nu mi-o dorisem, nici nu ştiam de ea, deci să spunem că a fost mai uşoară trauma. Pierderea celei de-a doua a fost, de asemenea,  la început, pe când acum, la Eurovision sunt deja în luna a şaptea. Mulţumesc lui Dumnezeu că am un corp rezistent şi sănătos. Sarcinile, din momentul în care s-au stabilizat, au curs fără probleme, naşterile de asemenea au fost naturale, corpul a răspuns bine şi şi-a revenit foarte repede. Bineînţeles că n-am plecat la Eurovision călătorind cu avionul, până ce nu  am mers la doctorul care-mi urmăreşte sarcina, care mi-a spus că este totul în regulă, că nu există pericolul unei naşteri iminente, deci mă pot duce liniştită. La Eurovision, nu am dansat, n-am sărit în sus, n-am ţopăit, n-am făcut lucruri care să-mi pună în pericol sarcina. Trei minute să stai pe o scenă şi să cânţi, nu e mare lucru. Am cântat nopţi întregi, cu „Vaida Show“, însărcinată fiind. Efortul de a cânta nu e deloc unul mare, pentru mine e o plăcere. Eu merg la Eurovision ca să  mă bucur de competiţie, să fiu prezentă, să cânt şi atât. Culeg  bucuria din această provocare, deci nu are de ce să-mi dea vreo emoţie care să-mi pună sarcina în pericol. Mai ales că este o sarcină foarte uşoară, care-mi permite să fiu extrem de energică şi de mobilă.
Finala naţională a Eurovisionului este peste mai puţin de o lună, nu o să-ţi fie şi mai greu? Stresul presupus de o asemenea competiţie nu vă afectează, pe tine şi pe cel mic?
Nu, eu conduc până în luna a 9, până aproape să nasc. Nu renunţ la viaţa mea! Merg la sală, alerg uşor,  fac câteva exerciţii care-mi sunt permise, merg după copiii mei la grădiniţă, îi duc la înot, îi duc la balet, la echitaţie, în parc, unde trebuie să fii mereu cu ochii pe ei. Nopţile încă-mi sunt albe, fiindcă se trezesc, pe rând, când fie unul, fie altul, se îmbolnăvesc, ba vor să-i iau pe amândoi în braţe, deodată şi, da, ştiu că nu e bine, de multe oori o fac. Sunt un om foarte activ, copiii mei nu ştiu, fiind foarte mici, că mama n-are voie să facă asta, n-are voie să facă aia. În afara impedimentului legat de kilograme şi de burtică în sine, sunt foarte activă. De aceea, finala Eurovision chiar nu reprezintă o problemă, pentru că voi avea de cântat doar trei minute, în care voi încerca să fac tot ce este mai frumos şi mai bun, în care voi încerca să fac un show, atât cât îmi va permite starea fizică şi melodia. Iar a cânta nu presupune absolut niciun efort, este pură plăcere, cu atât mai mult cu cât finala Eurovision va fi la Bucureşti, de această dată.
Ştiţi déjà ce sex va avea bebeluşul? Vor fi mai multe fete sau mai mulţi băieţi în familia Vaida?
Da, ştiu din săptămâna a 10-a că va fi băiat şi vor fi mai mulţi băieţi decât fete în familia Vaida, soţul meu, cu Vladimir şi cu cel mic, Carla şi cu mine. Când ai fată şi băiat, nu mai contează ce-ţi dă Dumnezeu. Este adevărat că, până să aflăm ce este, mi-aş fi dorit o fetiţă, pentru că ele sunt mai liniştite şi dorm nopţile, dar nu este obligatoriu să fie aşa. Cred că Tudor - sau cum l-o chema, că suntem încă în tratative – va fi un copil liniştit, care va înţelege că a venit într-o casă plină de zburdălnicie, de veselie, de nebunie, de haos şi de jucării, în primul rând. Va trebui să se adapteze, pentru că se spune că al treilea copil creşte singur, sub grija fraţilor mai mari, nu va mai fi atât stres pentru părinţi. Şi noi, părinţii, suntem mult mai relaxaţi, luăm lucrurile cum vin şi nu ne mai sperie nimic. Deci îl aşteptăm pe Tudor şi ne bucurăm că va fi frumos în casă cu doi băieţi şi o fată.
Înţeleg că peste câţiva ani te vezi mamă a 4 copii. Dar, din punct de vedere profesional, ce ţinte ţi-ai propus pentru 2022, să zicem?
A fost doar o idee, m-am gândit că dacă avem doi băieţi, de ce să n-avem şi două fete? Totuşi, nu este uşor cu doi copii, îmi imaginez cum va fi cu trei, iar la patru n-aş vrea să mă gândesc acum! A fost o frază aruncată într-un moment de entuziasm. Să fie ei sănătoşi, să mă pot bucura de ei să-i văd crescând, să putem pleca în vacanţe cu ei, să se îmbrace singuri, să mănânce singuri...! De patru ani tot fierb şi schimb suzete, încalţ şi leg şireturi, îi spăl şi le dau să mănânce. Acum, dacă mă întrebi, m-aş opri, totuşi, la trei copii. Cât priveşte profesia, nu-mi fac planuri pe termen aşa de lung, în lumea asta, nu ştii ce se va întâmpla peste o lună!