Muzica s-a transmis multă vreme pe cale orală, de la o generație la alta, pentru că nu existau notele muzicale. Odată cu trecerea anilor, a devenit necesară descoperirea unui sistem de notație pentru ca muzica să poată fi reținută și păstrată.


Cea mai veche formă de reprezentare grafică muzicală datează din anul 2000, î.Hr. Aceasta se găsește pe o tăbliță în scriere cuneiformă din zona Nippur, Sumeria (acum Irak).

În manuscrisele antice nu existau note muzicale, ci neume, semne grafice din care s-au dezvoltat mai apoi notele.

Sistemul muzical de notație al grecilor antici se realiza prin scrierea unor simboluri deasupra silabelor textului. Acest tip de notație se pare că a dispărut după declinul Imperiului Roman.

Scriitorul Boethius a introdus, în anul 500, notația muzicală cu litere și a atribuit 15 litere pentru două octave.

În secolul al IX-lea, biserica creştină europeană a început să aleagă cântecele pentru Liturghie și în acest mod a apărut nevoia de a avea un sistem grafic pentru notația muzicală. Clericii au folosit atunci drept notație: liniile, punctele și neumele.

Invenția portativului datează din anul 1000 și se leagă de numele lui Guido d’Arezzo (călugăr benedictin) care folosea un sistem grafic alcătuit din 3-4 linii de culori diferite pentru a nota notele (Ut, re, mi, fa, sol, la, si). Mai târziu, primul sunet, Ut, a fost înlocuit cu sunetul Do (de la „Dominus“).

Este posibil ca lui Guido d’Arezzo să îi revină meritul de a fi compus un imn latin în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, fiecare propoziție din imn începând cu notele muzicale de la acea vreme. („Ut queant laxis, resonare fibris, Mira gestorum, famuli tuorum, Solve polluti, labii reatum, Sancte Iohannes“). Acest cânt este prețios pentru istoria sistemului de notație muzicală și în special pentru solfegiere.

Portativul tradițional, format din cinci linii orizontale paralele și 4 spații, care are la începutul său o cheie (Sol, Fa sau Do) și o măsură (binară, ternară sau mixtă), a apărut în jurul anilor 1200, pe vremea muzicii polifonice (muzică pe mai multe voci).

Portativul se împarte în 2 axe: cea orizontală, pe care se notează durata sunetelor și ritmul, și cea verticală pe care se notează înălțimea sunetelor (Do, re, mi, fa, sol, la, si…).

Instrumentiștii, interpreții, dirijorii și compozitorii se ghidează după o partitură muzicală pe care se află unul sau mai multe portative. Acestea conțin chei muzicale, măsuri, note, pauze, notații cu indicații de tempo și nuanțe. La rândul lor, compozitorii își notează compozițiile pe aceste partituri.

Există portativ simplu (pentru o singură voce sau instrument), portativ dublu (alcătuit din 2 portative simple) care serveşte la redarea unui spaţiu sonor mai larg. Harpa și instrumentele cu claviatură folosesc ca notație portativul dublu. Mai există și portativul complex denumit și partitură. El este folosit pentru ansambluri vocale şi instrumentale și cuprinde un număr variat de portative simple.

Numeroase popoare, inclusiv România, au adoptat portativul tradițional, cu 5 linii și 4 spații.


S-ar putea să-ți placă și:

Din aceeași categorie:



Spune-ți părerea:

Cele mai citite

Ultima ediție
Click! pentru femei

7 pași pentru o piele mai tânără-nr.33(459)

apare săptămânal

Aboneaza-te la revista

3 luni - 18 lei

6 luni - 35 lei       

12 luni - 69 lei