„M-am măritat abia după 45 de ani“



 

Întotdeauna mi-am dorit să mă căsătoresc, dar multă vreme acest vis a părut greu de atins. Când îmi pierdusem orice speranță de a mai avea o familie, a apărut el în viața mea.

De mică am fost o fire mai timidă, îmi era rușine să intru în vorbă cu alți copii de vârsta mea și preferam compania cărților sau a părinților. În timp, am reușit să mă împrietenesc cu unele colege  de clasă, cu care mențin și astăzi legătura.

Prima dezamăgire în dragoste

După ce am absolvit, am hotărât să fac școala postliceală sanitară. Atunci l-am cunoscut pe Marius, fratele Georgianei, o colegă de la cursuri. O aștepta în fiecare zi, deoarece locuiau într-o comună apropiată. Nu îndrăzneam să-i spun că îmi place de el, dar Georgiana a intuit și mi-a promis că-l va descoase pentru a vedea dacă și el simte la fel.  Așa a început povestea noastră de iubire și am crezut că mi-am găsit sufletul pereche. Totul s-a sfârșit după aproape un an, când Marius mi-a mărturisit că nu mă mai iubește și că se va căsători cu o fată din satul lui. A fost ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept și, timp de o săptămână, am refuzat să vorbesc sau să văd pe cineva.

Anii au trecut, eu am rămas singură

După ce am absolvit școala sanitară, m-am angajat la spitalul din oraș. Am continuat să locuiesc cu părinții și să mă văd când și când cu prietenele din copilărie. Ele erau măritate, aveau copii, iar subiectele noastre de discuție erau legate de viața lor de familie. Colegele de la muncă îmi prezentau tot felul de potențiali parteneri din cercul lor de prieteni, dar niciodată nu m-am mai îndrăgostit, poate și de teamă că aș fi din nou dezamăgită. În anul în care am împlinit 44 de ani, părinții mei s-au stins unul după altul, la doar câteva luni distanță. Au urmat luni cumplite, în care m-am simțit singură și abandonată. Știam că trebuie să fac o schimbare și că, dacă voi rămâne în casa în care am copilărit, voi intra în depresie.

Am luat viața de la capăt

 O colegă mi-a arătat un anunț de angajare în Anglia, la un cămin de bătrâni. Mi-am spus, de ce nu? Ce am de pierdut?  Am fost la interviu și, în câteva săptămâni, m-am mutat într-un orășel de lângă Londra. M-am acomodat mai greu cu vremea capricioasă, dar eram mulțumită cu noua mea viață. Locuiam într-un bloc ocupat de chiriași străini, mare parte români, cu care mai ieșeam în weekend. Așa l-am cunoscut pe Aurel, venit la Londra pentru a lucra în construcții. Am aflat că era divorțat și că avea un băiat de 12 ani. La început, nici nu mă mai gândeam că ar putea fi între noi mai mult decât o simplă prietenie.

Iubire la vârsta a doua

După o jumătate de ani, Aurel mi-a mărturisit că i-ar plăcea să ne dăm o șansă, dacă nu-mi este indiferent. M-a speriat mărturisirea lui, deoarece mă resemnasem cu gândul că voi rămâne singură. Am fost reticentă la început, dar ușor, ușor mi-a cucerit inima. După un an am revenit în țară și ne-am căsătorit. Nu cred că aș putea găsi un bărbat mai înțelegător. Dacă ajunge înaintea mea acasă, are grijă să facă cumpărăturile sau să gătească, mă ajută la curățenie și știe ce să-mi spună pentru a mă înveseli când vin obosită de la muncă. Cred că acum a fost să fie, când sunt mai matură și pot să-l apreciez pe cel de lângă mine. Mă înțeleg bine cu băiatul lui, care vine des să ne viziteze și pe care-l tratez ca pe propriul meu copil. Ne-am decis să mai lucrăm câțiva ani în Anglia, după care să ne întoarcem în țară și să ne cumpărăm o casă cu o grădină mare. Nu mă mai simt singură și știu că Aurel va fi mereu alături de mine.
Elena Scarlat, Oradea.


S-ar putea să-ți placă și:

Din aceeași categorie:



Spune-ți părerea:

Cele mai citite



Ultima ediție
Click! pentru femei

Cum recunoști un mincinos-nr.42(468)

apare săptămânal

Aboneaza-te la revista

3 luni - 23 lei

6 luni - 46 lei 

12 luni - 91 lei