Sofia Ogrezeanu, prima femeie care a operat pe creier



 

Sunt extrem de puține femei neurochirurg în lume, fiindcă este o profesie foarte dificilă, presupunând un enorm efort intelectual, dar și fizic, ca să nu vorbim despre răspunderea uriașă. Iar cea care a deschis calea în această direcție este românca Sofia Ogrezeanu. Deși  nu și-a dorit să devină neurochirurg,  dintr-o întâmplare a ajuns prima femeie neurochirurug din România, ba chiar din Europa centrală.


Rolul întâmplării și al destinului

Copila delicată, binecrescută, orfană de tată, dorea să revină în Fălticeniul natal după terminarea medicinei și să ducă acolo o viață tihnită de medic internist, cu timp liber în care să cânte la pian. Numai că a avut ghinionul să înceapă cel de-Al Doilea Război Mondial, iar ea, studentă aflată în stagiu, să se ofere să opereze un copil grav rănit într-un bombardament, fiindcă nu avea cine s-o facă. Dr. Bagdasar i-a întrebat pe cei prezenți cine se încumetă să-l opereze pe copilul rănit la cap, care ar fi murit sigur dacă nu se intervenea urgent, dar nimeni n-a avut curaj. Atunci ea, în această situație- limită, și-a asumat intervenția. Era în 1944. După operație, dr. Bagdasar i-a spus: „Domnișoară, dumneata ai aptitudini! Te rog să rămâi în echipa noastră.“


O profesie dură

 Pe atunci, îi puteai număra medicii neurochirurgi din țară pe degetele de la o singură mână. Nici în lume nu erau prea mulți. Această specialitate presupune, pe lângă perfecta cunoaștere a creierului, și o mare forță fizică, mai ales pe atunci, când trebuia să dai cu trepanul (sfredel chirurgical) câteva găuri în calota craniană, apoi cu un fierăstrău foarte fin să tai un capac din calotă, pe care să-l desfaci pentru a ajunge la interior. Locul pentru decuparea calotei craniene se alegea greu, fiindcă radiografiile se puteau face doar printr-o procedură complicată și dureroasă. Deși dureroasă,  nu era foarte elocventă, astfel încât chirurgul trebuia să fie un foarte bun neurolog, ca să poată deduce unde anume trebuia să intervină.


Chirurgia, domeniu interzis femeilor

Dincolo de aceste dificultăți obiective ale profesiei, timp de decenii sălile de operație erau tacit interzise femeilor. Dictonul „Cine menstruează nu operează“ era lege.  Dr. Sofia Ionescu a recunoscut că la începutul carierei , nu a prea dat dovadă de sânge rece. A plâns la căpătâiul unei bolnave pe moarte sau a scăpat din mână un bisturiu electric, încins, aruncat de o asistentă panicată de un bombardament. Cel care i-a reproșat acest comportament, dr. Ionel Ionescu, superiorul ei direct, după aceste prime conflicte, și-a cerut scuze. Apoi i-a cerut mâna.  Doctorița a fost mulțumită că are partener un confrate, care înțelegea de ce trebuie să plece brusc de acasă, de ce nu se poate dedica treburilor gospodăriei.  A avut noroc că nu au existat rivalități profesionale în cuplu, poate și pentru că în partea a doua a carierei sale, dr. Sofia Ionescu s-a dedicat operațiilor pe coloana vertebrală. Acum, la aproape 11 de la moartea ei, foștii colegi de breaslă și-o amintesc pe ea, nu și pe el.  La sfârșitul carierei, când se mândrea că nu a avut nicio zi de concediu medical, că sâmbătă a apoerat și a doua zi a născut, fără o zi de concediu prenatal, Sofia Ionescu avea un singur, mare regret: acela de a nu fi reușit să le dedice celor doi copii mai mult timp.


Medic, chirurg, doctorand, soție și mamă

Cum s-au desfășurat, concret, primii ani din cariera primei femei neurochirurg? Și atunci, și mai târziu, chiar și la un deceniu după ce a ieșit la pensie, se trezea la ora 4 dimineața, ca să poată fi la 5 în saloane.  Se străduia să apară zâmbitoare în fața bolnavilor, ca să-i încurajeze. După câțiva ani, reușea chiar să fredoneze câte o melodie când se spăla pe mâini înainte de a intra în operație – doar la cazurile relativ ușoare, pe care era convinsă că le rezolvă 100%. În timpul operației, 40 de minute sau 4-5 ore, stătea, bineînțeles, în picioare, cum altfel să poată privi și acționa în interiorul calotei craniene a pacientului aflat pe masă? Uneori, opera de mai multe ori pe zi, inclusiv noaptea, atunci când era de gardă. Când o fi reușit să se pregătească pentru fiecare intervenție în parte și când să studieze pentru lucrarea de doctorat? Cert este că ea, asemeneni tuturor membrilor elitei intelectuale de pe vremuri, și-a dat doctoratul imediat după terminarea facultății. Iar apariția primei sarcini s-a suprapus cu doctoratul și cu îngrijirea pacienților etc. În mod clar, Sofia Ionescu a fost o super-femeie! Ce e drept, în primii 7 ani a locuit, ca o bună parte dintre angajați, chiar în incinta spitalului.


Manierele medicilor de pe vremuri

Remarca ofensatoare a  viitorului soț a fost: „Domnișoară, ești iresponsabilă!“ Iar când era supărat sau nervos din cale-afară,  profesorul Bagdasar dădea din picior și zicea: „Măi, măi, măi!“ Cel care a adus tonurile înalte și vorbele grele în domeniu a fost excelentul diagnostician, dr. C. Arsenie.



Bătătura de la mâna dreaptă, certificat de specialitate

Ajunsă în 1970 la un congres de specialitate la Paris, confrații occidentali au privit-o ca pe o ciudățenie, neavând habar că în estul comunist există o femeie neurochirurg. Neîncrezători, i-au cerut să le arate mâna dreaptă. S-au convins că spune adevărul abia când i-au văzut proeminența bazei degetului mare, o epifizită profesională, produsă de manevrarea pensei ciupitoare gouje (un fel de patent chirurgical). Atunci i-a mers vestea că este singura femeie neurochirurg și, la scurtă vreme, a fost invitată să se ocupe de soția unui șeic din Golful Persic.


Modestia, condiție a excelenței profesionale

Titlul de prima femeie neurochirurg este disputat între românca noastră și englezoaica Diana Beck. Se pare că dr. Diana Beck ar fi fost, de fapt prima. Ea a fost angajată în 1943 neurochirurg la Spitalul Regal Liber din Marea Britanie. Numai că ea a activat mult mai puțin (a murit în 1959) decât compatrioata noastră, care a profesat timp de 47 de ani. Făcând parte dintr-o echipă atât de restrânsă, dr. Sofia Ionescu a operat enorm, mii de cazuri în cele aproape cinci decenii de activitate. În urmă cu mai mulți ani, când am avut onoarea să-i iau un interviu, am întrebat-o, mută de uimire, cum a reușit să facă față enormului efort intelectual, fizic și emoțional presupus de zecile de mii de ore de intervenții chirurgicale. Mi-a răspuns cu maximă modestie: „Eram hipertiroidiană.“ Adică avea un surplus de energie. Sigur, și unul de omenie.


S-ar putea să-ți placă și:

Loading...

Din aceeași categorie:



Spune-ți părerea:

Cele mai citite

" "