Rolul întâmplării şi al destinului

Copila delicată, binecrescută, orfană de tată, dorea să revină în Fălticeniul natal după terminarea medicinei şi să ducă acolo o viaţă tihnită de medic internist, cu timp liber în care să cânte la pian. Numai că a avut ghinionul să înceapă cel de-Al Doilea Război Mondial, iar ea, studentă aflată în stagiu, să se ofere să opereze un copil grav rănit într-un bombardament, fiindcă nu avea cine s-o facă. Dr. Bagdasar i-a întrebat pe cei prezenţi cine se încumetă să-l opereze pe copilul rănit la cap, care ar fi murit sigur dacă nu se intervenea urgent, dar nimeni n-a avut curaj. Atunci ea, în această situaţie- limită, şi-a asumat intervenţia. Era în 1944. După operaţie, dr. Bagdasar i-a spus: „Domnişoară, dumneata ai aptitudini! Te rog să rămâi în echipa noastră.“


O profesie dură

Pe atunci, îi puteai număra medicii neurochirurgi din ţară pe degetele de la o singură mână. Nici în lume nu erau prea mulţi. Această specialitate presupune, pe lângă perfecta cunoaştere a creierului, şi o mare forţă fizică, mai ales pe atunci, când trebuia să dai cu trepanul (sfredel chirurgical) câteva găuri în calota craniană, apoi cu un fierăstrău foarte fin să tai un capac din calotă, pe care să-l desfaci pentru a ajunge la interior. Locul pentru decuparea calotei craniene se alegea greu, fiindcă radiografiile se puteau face doar printr-o procedură complicată şi dureroasă. Deşi dureroasă, nu era foarte elocventă, astfel încât chirurgul trebuia să fie un foarte bun neurolog, ca să poată deduce unde anume trebuia să intervină.


Chirurgia, domeniu interzis femeilor

Dincolo de aceste dificultăţi obiective ale profesiei, timp de decenii sălile de operaţie erau tacit interzise femeilor. Dictonul „Cine menstruează nu operează“ era lege. Dr. Sofia Ionescu a recunoscut că la începutul carierei , nu a prea dat dovadă de sânge rece. A plâns la căpătâiul unei bolnave pe moarte sau a scăpat din mână un bisturiu electric, încins, aruncat de o asistentă panicată de un bombardament. Cel care i-a reproşat acest comportament, dr. Ionel Ionescu, superiorul ei direct, după aceste prime conflicte, şi-a cerut scuze. Apoi i-a cerut mâna. Doctoriţa a fost mulţumită că are partener un confrate, care înţelegea de ce trebuie să plece brusc de acasă, de ce nu se poate dedica treburilor gospodăriei. A avut noroc că nu au existat rivalităţi profesionale în cuplu, poate şi pentru că în partea a doua a carierei sale, dr. Sofia Ionescu s-a dedicat operaţiilor pe coloana vertebrală. Acum, la aproape 11 de la moartea ei, foştii colegi de breaslă şi-o amintesc pe ea, nu şi pe el. La sfârşitul carierei, când se mândrea că nu a avut nicio zi de concediu medical, că sâmbătă a apoerat şi a doua zi a născut, fără o zi de concediu prenatal, Sofia Ionescu avea un singur, mare regret: acela de a nu fi reuşit să le dedice celor doi copii mai mult timp.


Medic, chirurg, doctorand, soţie şi mamă

Cum s-au desfăşurat, concret, primii ani din cariera primei femei neurochirurg? Şi atunci, şi mai târziu, chiar şi la un deceniu după ce a ieşit la pensie, se trezea la ora 4 dimineaţa, ca să poată fi la 5 în saloane. Se străduia să apară zâmbitoare în faţa bolnavilor, ca să-i încurajeze. După câţiva ani, reuşea chiar să fredoneze câte o melodie când se spăla pe mâini înainte de a intra în operaţie – doar la cazurile relativ uşoare, pe care era convinsă că le rezolvă 100%. În timpul operaţiei, 40 de minute sau 4-5 ore, stătea, bineînţeles, în picioare, cum altfel să poată privi şi acţiona în interiorul calotei craniene a pacientului aflat pe masă? Uneori, opera de mai multe ori pe zi, inclusiv noaptea, atunci când era de gardă. Când o fi reuşit să se pregătească pentru fiecare intervenţie în parte şi când să studieze pentru lucrarea de doctorat? Cert este că ea, asemeneni tuturor membrilor elitei intelectuale de pe vremuri, şi-a dat doctoratul imediat după terminarea facultăţii. Iar apariţia primei sarcini s-a suprapus cu doctoratul şi cu îngrijirea pacienţilor etc. În mod clar, Sofia Ionescu a fost o super-femeie! Ce e drept, în primii 7 ani a locuit, ca o bună parte dintre angajaţi, chiar în incinta spitalului.


Manierele medicilor de pe vremuri

Remarca ofensatoare a viitorului soţ a fost: „Domnişoară, eşti iresponsabilă!“ Iar când era supărat sau nervos din cale-afară, profesorul Bagdasar dădea din picior şi zicea: „Măi, măi, măi!“ Cel care a adus tonurile înalte şi vorbele grele în domeniu a fost excelentul diagnostician, dr. C. Arsenie.



Bătătura de la mâna dreaptă, certificat de specialitate

Ajunsă în 1970 la un congres de specialitate la Paris, confraţii occidentali au privit-o ca pe o ciudăţenie, neavând habar că în estul comunist există o femeie neurochirurg. Neîncrezători, i-au cerut să le arate mâna dreaptă. S-au convins că spune adevărul abia când i-au văzut proeminenţa bazei degetului mare, o epifizită profesională, produsă de manevrarea pensei ciupitoare gouje (un fel de patent chirurgical). Atunci i-a mers vestea că este singura femeie neurochirurg şi, la scurtă vreme, a fost invitată să se ocupe de soţia unui şeic din Golful Persic.


Modestia, condiţie a excelenţei profesionale

Titlul de prima femeie neurochirurg este disputat între românca noastră şi englezoaica Diana Beck. Se pare că dr. Diana Beck ar fi fost, de fapt prima. Ea a fost angajată în 1943 neurochirurg la Spitalul Regal Liber din Marea Britanie. Numai că ea a activat mult mai puţin (a murit în 1959) decât compatrioata noastră, care a profesat timp de 47 de ani. Făcând parte dintr-o echipă atât de restrânsă, dr. Sofia Ionescu a operat enorm, mii de cazuri în cele aproape cinci decenii de activitate. În urmă cu mai mulţi ani, când am avut onoarea să-i iau un interviu, am întrebat-o, mută de uimire, cum a reuşit să facă faţă enormului efort intelectual, fizic şi emoţional presupus de zecile de mii de ore de intervenţii chirurgicale. Mi-a răspuns cu maximă modestie: „Eram hipertiroidiană.“ Adică avea un surplus de energie. Sigur, şi unul de omenie.