Mihai Eminescu şi Veronica Micle s-au născut în 1850, el la 15 ianuarie, ea la 22 aprilie şi tot amândoi au păşit în lumea de dincolo în anul 1889, la doar 50 de zile distanţă. Iubirea lor a creat unele dintre cele mai frumoase poezii de amor ale literaturii româneşti. Se spune că s-au stins din prea multă dragoste, neavând parte de acel final frumos ca în poveşti.

Mihai Eminescu şi Veronica Micle - Prima întâlnire în oraşul muzicii clasice

Ce doi s-au văzut pentru prima dată la Viena, în anul 1873, unde Eminescu era student, iar Veronica venise să-şi trateze o problemă de sănătate. Deşi avea doar 22 de ani, tânăra era deja mamă a două fete, fiind căsătorită încă de la 14 ani cu profesorul universitar Ştefan Micle, mai mare ca ea cu 30 de ani. Veronica nu şi-a iubit niciodată soţul, dar l-a respectat până când acesta a închis ochii pentru totdeauna. Săgeata lui Cupidon i-a atins inima lui Eminescu, acesta fiind vrăjit de farmecul femeii cu păr bogat, de culoarea aramei, şi ochii ei albaştri. În capitala Austriei, cei doi s-au îndrăgostit, însă Eminescu a fost nevoit să plece la Berlin, iar Veronica era aşteptată la Iaşi, lângă familie.

Idilă sub teii din Copou

Întors de la studii, Mihai Eminescu s-a stabilit în Iaşi, unde s-a reîntâlnit cu Veronica şi a început să frecventeze casa soţilor Micle, la cenacluri literare. S-au întâlnit în particular în parcul Copou, însă aceste plimbări dau dat naştere la bârfe, iar în scurt timp soţul Veronicăi a început să primească scrisori compromiţătoare. Eminescu a decis să se mute la Bucureşti, iar relaţia dintre ei s-a răcit, deşi continuau să-şi scrie frecvent. Într-o scrisoare, Eminescu îi scria: „Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a început şi s-a încheiat şi, dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi”.

Mihai Eminescu şi Veronica Micle - Piedici în calea relaţiei

După moartea lui Ştefan Micle în anul 1879, se părea că în sfârşit cei doi aveau ocazia să-şi trăiască povestea de dragoste. Însă destinul le-a fost din nou potrivnic. Veronica a început să aibă dificultăţi financiare, iar Eminescu nu o putea ajuta deoarece îşi schimba des locul de muncă. În plus, prietenii lui Eminescu s-au opus relaţiei lor, considerând-o pe Veronica o femeie de moravuri uşoare. Se spune că Titu Maiorescu era cel care a alimentat aceste bârfe deoarece Veronica a depus mărturie împotriva lui la un proces. Mai mult, acesta se temea că geniul lui Eminescu va apune dacă o va avea mereu alături pe muza poeziilor sale.

Necazurile se ţin lanţ

Veronica a venit pentru o scurtă perioadă la Bucureşti, iar dragostea lor a fost binecuvântată cu un copil, care însă s-a născut mort. Însă cei doi încă au sperat că vor fi fericiţi şi şi-au făcut planuri de căsătorie, care nu s-au concretizat niciodată. Frumuseţea Veronicăi a atras mereu admiratori şi chiar prietenii lui Eminescu, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici, au încercat, fără succes, să-i cucerească inima. Gelos, Eminescu a dat crezare zvonurilor la adresa infidelităţii Veronicăi şi a decis că este mai bine să pună capăt relaţiei lor.

Începutul sfârşitului dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle

În anul 1883 au apărut primele semne ale bolii poetului,iar cei din anturajul celor doi au acuzat-o pe Veronica de indiferenţă, deşi ea se afla în această perioadă la Iaşi şi el la Bucureşti. După aparenta însănătoşire a poetului, ei au mai dat o şansă iubirii lor, iar Veronica s-a mutat cu fetele la Bucureşti. Părea că lucrurile intraseră din nou pe făgaşul normal, Veronica chiar i-a dedicat lui Eminescu un volum de poezii scrise de ea. „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste“, acestea erau cuvintele aşternute pe coperta primului exemplar.

Iubire dincolo de moarte între Mihai Eminescu şi Veronica Micle

Boala poetului recidivează şi el a a fost lăsat în groja familiei de la Botoşani. A început un nou coşmar, deoarece sora acestuia a refuzat să o lase pe Veronica în apropierea lui. Abia în 1889, Eminescu a fost internat într-un sanatoriu, unde s-a stins la 15 iunie. Durerea pierderii a fost prea mare pentru Veronica, care s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde a transcris într-un jurnal toate poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu şi pe cele care i-au fost dedicate ei. În noaptea de 3 înspre 4 august ea a înghiţit un flacon de arsenic şi s-a alăturat în nemurire iubitului său.

„Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.“

Mihai Eminescu, „Ce e amorul?“